Tradiționala de Septembrie

Luna septembrie a anului trecut, a găzduit expediţia tradiţională a clubului montan CMC29. Munţii în care am sărbătorit acest eveniment au fost Munţii Rodnei. Aşa că, o echipă formată din 8 persoane s-au bucurat de această posibilitate de-a merge pe munte. În data de 24 septembrie, ne-am întâlnit cu toţii în gara de la Cluj, pentru a ne îmbarca în trenul care avea să ne ducă la poalele munţilor. A fost o oră destul de devreme, dar nu a contat asta, fiindcă ne-am adunat cu toţii la ora stabilită. Doar trenul a vrut să fie diferit de noi, având o întârziere de câteva minute. Nu am avut ce să facem decât să ne conformăm şi să aşteptăm. Într-un final, trenul a ajuns în gară, iar noi am avut posibilitatea de-a ne îmbarca pentru a pleca. Emoţiile şi entuziasmul de-a ajunge la destinaţie creşteau pe măsură ce fiecare minut se scrugea. Ne-am găsit un compartiment într-un vagon, ne-am pus bagajele şi aşteptam. După puţin timp de aşteptat, trenul care trebuia să ne ducă spre visul nostru, a pornit din gara de la Cluj. Fiind dimineaţă, unora din echipă le-a fost somn, aşa că s-au gândit să doarmă puţin, pentru a avea mai multă energie în misiunea de cucerire a muntelui. Drumul a fost destul de lung şi pentru a petrece în tren un timp cât mai frumos, ne-am decis să facem tot felul de jocuri, iar unii s-au jucat chiar şi şah. Am avut cu toţii ocupaţie, trenul îşi făcea datoria şi după câteva ore de mers, am ajuns la destinaţie. Ne-am coborât din tren, am mâncat puţin pentru a prinde energie, ne-am echipat, am hotărât ultimele detalii de traseu şi am pornit. Începutul a fost unul lejer, deoarece nu a avut foarte multe obstacole de depăşit. Deşi speram ca acest lucru să rămâna la fel, s-a dovedit, după un timp, că nu va fi aşa. Dar am mers cu toţii curajoşi înainte, deşi pentru unii a fost pentru prima dată când au făcut ceva de genul. Am ajuns la o cabană părăsită, unde am decis să ne odihnim puţin, fiindcă de acolo urma greul. După un timp, am pornit iarăşi la drum, cu forţe proaspete. La câţiva metri de acea cabana, drumul ne ducea prin pădure, însă nu vedeam foarte bine ce ne aşteaptă, dar la scurt timp, am început să urcăm şi aşa a fost pentru restul zilei. După multe ore de urcat, mai spre după masă, ne-am hotărât să stăm timp de o oră, să ne odihnim, deoarece în faţă ne stătea încă o bucată mare de drum. A trecut şi ora de odihnă şi am pornit din nou la drum. Tot traseul pe care l-am parcurs în prima zi de expediţie, adică joi, a durat destul de mult, pentru că undeva pe la ora 21 am ajuns la locul de campare. Deja s-a întunecat şi ce ne făcea amplasarea corturilor mai dificilă, a fost vântul care bătea cu putere. Iar după o scurtă bătălie cu forţa vântului, am reuşit să le montăm. Fiecare s-a dus în cortul lui, am mâncat şi dupaia ne-am pregătit de somn. Prima noapte a fost puţin mai dificilă, deoarece vântul care bătea cu putere ne-a trezit de mai multe ori.
Dimineaţă ne-am trezit cu soarele alături de noi, care ne mângâia uşor când ieşeam somnoroşi din corturi şi parcă soarele ne spunea că ne stă în faţă o zi în care aveam de cucerit o comoară. Acest lucru a fost într-adevăr real, deoarece după ce am terminat cu toate activităţile de dimineaţă, plini de entuziasm am mers spre vârful Pietrosu Rodnei care ne aştepta să-l cucerim. În acea zi am rămas tot în acelaşi loc de campare, deoarece după îndeplinirea targhetului nostru urma să ne întoarcem tot în acelaşi loc. Am pornit la drum şi cu fiecare pas ce îl făceam ne simţeam tot mai aproape de comoara de care urma să ne bucurăm. Am început să urcăm spre vârful Pietrosu Rodnei. Cu toţii eram veseli şi plini de energie. Pentru a reuşi să ajungem în vârf, a trebuit să depunem ceva efort şi pe fruntea noastră să curgă puţină sudoare, fiindcă orice lucru frumos necesită efort. Dar, în ciuda efortului, am ajuns în vârful muntelui. Ajungând în vârf, am început să ne bucurăm de comoara de acolo, adică de o superbă panoramă. Vedeam lumea de la 2.303 m. În inimile noastre era un sentiment de bucurie şi mândrie deoarece după mult muncă am reuşit să cucerim un vârf foarte frumos, îmbogăţindu-ne sufletul cu un minunat peisaj. Am fost mândrii de ceea ce am făcut. Am petrecut ceva timp pe acel vârf, am făcut câteva poze în semn de amintire şi după aceea am coborât, dar am decis să mergem pe alt drum, care ne ducea spre un lac cu apă albăstrie, lac pe care îl vedeam de mult timp. Am coborât destul de mult, dar am ajuns la acel lac, adică lacul Buhăiescu. Apa ne făcea cu ochiul, chemându-ne să facem o scurtă baie, în ciuda faptului că apa era foarte rece. Înspre seară, am ajuns din nou la locul de campare, plini de bucurie pentru că am reuşit să ne îndeplinim targhetul pe acea zi.
Următoare dimineaţă ne-a întâmpinat iarăşi cu acel soare plăpând şi prietenos. A treia zi, era una mai diferită, deoarece scopul nostru era să ajungem cât mai aproape de Cascada Cailor. Sub privirea soarelui şi a munţilor, ne-am strâns corturile şi-am pornit la drum. A fost o zi foarte frumoasă deoarece soarele a fost tot timpul cu noi. Pe lângă acest lucru, peste tot pe unde ne uitam, eram înconjuraţi numai de peisaje desprinde din basm. A fost de mare ajutor, deoarece când vezi peisaje foarte frumoase, altfel este şi spiritul omului şi parcă e tot mai dornic să guste din plăcerea oferită de munte. Tot traseul a fost unul minunat, fiindcă şi colegii de echipă erau foarte deschişi, glumeţi şi plini de viaţă iar acest lucru te ajută să îţi mai ridici moralul. Eram fermecaţi de minunăţiile pe care le vedeam şi cu privirea făceam poze care să rămână veşnic imprimate în mintea noastră. Seara a adus cu ea îndeplinirea scopului nostru pentru cea de-a treia zi, mai exact să ajungem cât mai aproape de Cascada Cailor. Am campat la poalele ei. Ne-am pus corturile, am scos mâncare, am aprins un mic foc şi am stat toţii adunaţi în jurul focului povestind şi petrecând un final de zi, cum nu totdeauna ai oportunitatea de-a avea. Ne-am retras în corturile care aveau să ne găzduiască în ultima noapte pe care urma să o petrecem. Din fiecare cort se auzea un zumzet de voci, povestind şi împărtăşind amintiri, emoţii şi bucuri.
A sosit şi cea de-a patra zi şi ultima. Soarele, pe tot parcursul expediţiei a fost un prieten adevărat, fiindcă nu ne-a părăsit niciodată. Chiar şi în a patra zi, el a fost alături de noi. Chiar dacă a fost o zi frumoasă, a avut şi o parte puţin mai tristă, acea că urma să ne despărţim de un tărâm din poveşti. Toate lucrurile au un final, însă nimeni nu dorea ca această expediţie să se termine. A fost mult prea frumos pentru a fi finalul. Nu am avut cum să împiedicăm acest sfârşit de expediţie, aşa că ne-am înpachetat lucrurile şi am început uşor să pornim spre staţiunea Borşa, de unde trebuia să luam maşina care ne ducea înapoi în Cluj. Lăsam în spate munţii, cascada şi peisajele desprinse din descrieri măreţe. Însă, am luat cu noi amintirile care urmau să ne amintească de acestă expediţie. După patru zile de păşit doar pe pământ, am ajuns să paşim din nou pe asfalt. Diferenţa s-a simţit imediat şi ne-a făcut să realizăm că am ieşit din lumea naturii. Cu rucsacii în spate şi cu zâmbetul pe buze, am ajuns în locul de unde trebuia să luam maşina spre Cluj. A trebuit să aşteptam ceva timp după ea, însă cum şi pe tren am găsit ocupaţie pentru a ne umple timpul şi acolo am găsit. După aceea, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Cluj. Simţeam cum ne îndepărtăm de lumea oferită de natură, însă bucuria noastră a fost că în mintea şi sufletul nostru era bine imprimată această expediţie şi toate amintirile pe care ni le-am făcut acolo. Am ajuns din nou la Cluj, fiecare la casele noastre, revenind la viaţa obişnuită, însă simţeam că ne-am îmbogăţit şi că suntem câştigaţi că am fost în această expediţie. Deşi timpul a trecut de la acea expediţie, au rămas proaspete amintirile pe care le aveam din ea şi de fiecare dată când vrem să avem ceva frumos în gând, mintea fugea direct la expediţia din Munţii Rodnei.